Cand tatal meu pamantean e in apropiere simt cum totul devine stabil, simt ca imi dorese binele, doreste ca eu sa fiu in siguranta si in plus imi asigura stabilitatea necesara.

Totusi, imi e frica de un lucru, ca nu cumva in timp sa uit de ce am venit aici, sa nu uit cine sunt, sa nu uit gandurile si dorintele care m-au impins sa iau decizia aceasta, decizia de a veni pe pamant in forma de muritor.

Dar totusi, atata putere, e aproape intoxicanta, de aceea voi incerca sa nu abuzez de puterea mea.

Simt iubirea in jurul meu, nu doar de la o persoana, de la mai multe, mult mai multe decat credeam.

Tata, o tata.

Mama mea pamateana ma tine in brate, imi vorbeste intr-o limba ce nu o cunosc. Ba da, o cunosc, e limba mea, va fi limba mea, limba in care vorbeste EA. Mai am timp, timp suficient sa invat sa o vorbesc, sa invat sa o ascult, sa invat sa ascult cu se rostogolesc cuvintele din gura EI. Dar pana atunci ascult cu mama mea ma invaluie in iubire, cum fiecare vorba a ei este plina de caldura, cum cu fiecare cuvant pe care il rosteste mie, invat, invat limba pe care trebuie sa o cunosc la perfectie.

Dar stai, cele doua brate se indeparteaza de mine, vocea suava a mamei mele dispare, se indeparteaza. Mama, nu pleca, nu pleca de langa mine!

Unde este iubirea ce am primit-o 9 luni de zile.

Stai, acum realizez, da, știu, am un moment de ratacire. Cum sa uit ca de fapt iubirea o am din vesnicie si va continua in vesnicie. Tata, iarta-mă, devin uman si uit ca tu mă iubesti necondiționat la fel ca pe toate creațiile tale.

E intradevar greu sa fi uman, sunt atâtea nevoi, atâtea lucruri pe care nu credeam ca mă vor schimba. Fizicul uman e asa de fragil, nu-mi vine încă sa cred cât de diferite sunt senzatiile de foame, somn, frig, toate sunt coplesitoare, sunt interminabile, de ce apar atât de multe si deodată? Nevoile fizice umane sunt si extenuante, cred ca va fi mai bine sa mă odihnesc, sa primesc energie, după aceea am sa vorbesc cu mama mea, cu cea ce m-a adus mai aproape de EA.

Dar când ajung sa o vad? Când? Nerabdarea mă termina.

Stai. Eu nu pot, nu pot sa mă opresc din plâns!

Mama, da, mama mea, iubita mea mama.

Tatal meu ceresc, cum sa ii spun mamei ce am nevoie? Cum?

Am coborat, am coborat deoarece stiam ca o voi intalni in viata aceasta, aceasta viata de muritor pe care am sa o traiesc de acum inainte. Am ales sa renunt la nemurire, sa cobor din rai pe acest pamant, sa duc o viata de muritor pentru a fi aproape de ea.

Inainte de a lua aceasta decizie, inainte de a renunta la toate am vazut viata ei, viata ei alaturi de cel in al carui trup am sa ma cobor. Stiam ca voi suferi, stiam ca lucrurile vor lua o turnura rea, ca daca am sa vreau sa fiu cu ea voi suferi.

Bunul meu Tata a spus ca voi trai viata in regret, nu voi sti de ce, poate o data, la un moment dat voi sti cine sunt si de ce am venit pe pamant, atunci totul se va schimba si din acel moment va trebui sa duc inca o povara in plus. De ce? Dar aceasta intrebare isi are deja raspuns. Fiul, el l-a dat: pentru ca noi toti, ingerii iubim ceea ce Tatal a creat, asa cum el iubeste tot ceea ce a creat.

Si cand am deschis ochii am stiut, deja iubesc pe cineva, pe mama mea. Pe cea care m-a adus pe lume, pe cea care a nascut corpul in care m-am coborat. Ea este prima mea iubire. Dar nu pe ea o cautam, stiam asta. Am stiut de cand am vazut-o ca am sa o iubesc mereu, dar am stiu ca pe ea nu am sa o iubesc asa cum o voi iubi pe EA.

Asa am deschis eu ochii. Doi ochi caprui, ai unui primului copilas al unei familii simple. Asa am deschis ochii si am vazut lumina creata de Tatal, lumea creata de el si pe cei asemeni chipului sau. Asa am deschis ochii spre iubire. Asa am deschis ochii spre viata pe pamant, viata de Inger Pamantean.